SUNĂ ȘI COMANDĂ-ȚI BANNERUL!

‎Fericirea Mirelei Urușciuc se măsoară în 3770g şi 55 cm

5 ianuarie, 2015 Autor: Doina Calcea Foto: Arhiva personală


Arta o definește pe Mirela Urușciuc - coregrafă, dansatoare, actriță, poetă, iar mai nou - mămica unui băiețel pe nume Titus. În interviu povestește despre începuturile coregrafice, despre povestea din spatele spoturilor publicitare în care s-a filmat, despre cum l-a cunoscut pe soț, sarcină și viitor.

 

Despre începuturi. Probabil, la fel ca majoritatea dansatorilor, totul a început din copilărie, atunci când părinții au ales ca pachețelul lor de energie, care zburdă necontenit prin casă, să meargă undeva să se ”consume”. Spre marea lor mirare, am abordat dansul cu multă seriozitate, astfel încât, la o vârstă destul de fragedă, alegeam să petrec  4 ore consecutive în sală, în loc să ies în curte, la joc, ca toți copiii. De pe atunci preferam un ritm alert al vieții. Nu-mi închipui să fi avut o altfel de copilărie, una în care să port cosițe de fetițe, nu cocuri, de exemplu. Poate aș fi vrut să-mi fac temele imediat după lecții, în loc să alerg cu ghiozdanul cu cărți direct de la școală la dansuri, iar după asta, seara, în loc să mă culc, să fiu nevoită să-nvăț. De multe ori mama mă găsea adormită cu capul pe manuale și i se făcea milă. Mă trezeam dimineața devreme ca să mai citesc o dată la istorie, iar în pauzele dintre lecții mai completam cu vreo 3 exerciții la matematică, pe care nu reușeam să le rezolv. Când am început să particip la concerte, se întâmpla ca profesorii să fie invitați în sală, iar a doua zi, la lecția lor, dacă mă prindeau nepregătită, repejor mă probozeau cu fraze ”ai dansat, îmi pare bine!”.

 

Despre poezie. La un moment dat, în prag de liceu, am hotărât să dau prioritate studiilor. Eram adolescentă, alternam în stări de tot felul, aveam nevoie de-o schimbare. Tot prin acea perioadă am început să culeg poeziile scrise de mine de-a lungul vremii, să le rectific, iar ulterior să le-adun într-o carte.

 

Despre coregrafie. Eram romantică și visătoare, dar cu ambiții mari, probabil acele calități care m-au făcut să dau documentele la actorie. Nu regret acel experiment al vieții mele. A fost o jumătate de an în care s-au schimbat multe, inclusiv poziția mea în acel context. M-am transferat, după doar un semestru la o altă specialitate. Am mers la coregrafie, unde am ajuns să fac iarăși dans. Acolo am cunoscut o altă formă a teatrului, una vizuală, plastică. Am început să văd în dans mai puțin mișcare și mai mult stare. Patru ani de facultate au fost, cu siguranță, plini de încercări. Fiecare sesiune era o provocare, o competiție cu eul, asta pentru că în artă nu ai dreptul să stai pe loc, trebuie mereu să te autodepășești, ceea ce sper c-am și făcut.

 

Despre spoturile publicitare. Cu spoturile publicitare a început totul tare spontan. Într-o dimineață, în timpul unei lecții de franceză, am fost sunată de un coleg de grupă, mă ruga să transmit profesoarei că întârzie din cauza unei filmări. Peste 5 minute mă sună iarăși îmi zice să vin urgent, că e nevoie de oameni pe platou. Am ajuns la locul cu pricina, unde forfoteau zeci de oameni. Nu știam de-a cui sunt și ce urmează să se întâmple. Regizorul mi-a făcut semn să mă apropii de el, m-a pus să zâmbesc, după care a zis ”bun, treci în cadru”. Cam așa a fost prima mea experiență. Restul au venit cumva de la sine.

 

Despre soț. Parcă a fost mai ieri, dar de fapt se întâmplă cu vreo 7 ani în urmă. Bun, ne știam de mai devreme, pentru că locuiam în aceeași regiune, învățam în aceeași școală, maică-mea era dirigintă viitorului soț, dar, nu știu cum, parcă nu ne intersectam. Totuși, prin câteva cunoștințe comune, am ajuns inițial să ne salutăm, după care să mai schimbăm două vorbe în fața magazinului, iar, ulterior, să formăm un cuplu. După 10 zile de relație, Dima zicea tuturor că mă iubește și că voi fi soția lui, la care eu râdeam cu gust.

Nu știu dacă aș putea formula o regulă valabilă pentru toată lumea, mai ales, ținând cont de faptul că fiecare dintre noi e unic, iar relațiile sunt foarte individuale. Toată teoria se duce pe râpă atunci când o aplici în practică. Noi suntem întâi de toate prieteni, iar asta e esențialul. Ne respectăm reciproc, știm să ne ascultăm, ne susținem în toate, iar comunicarea e mereu în prim plan. Nimeni nu pune reguli, nimeni nu impune păreri, totul vine cumva de la sine, e o armonie între personalități, până la urmă. Bărbatul își face chestiile de bărbat, femeia e lăsată să fie femeie, așa se menține balanța. Acesta e, probabil, singurul aspect de care, dacă nu se ține cont, lucrurile o iau razna. Restul se învață din experiență, cu dorință și răbdare.

Nu știu dacă ”soție” este un statut care ar trebui să schimbe ceva într-o relație. Ador faptul că, pentru noi, ”căsnicie” e un cuvânt echivalent cu ”armonie”, ”dragoste”, ”înțelegere”, ”conviețuire frumoasă”. Ștampila din pașaport nu dă dreptul unei femei să se condamne la șezut acasă, devenind o cicălitoare pentru soț. Da, din păcate anume asta se întâmplă cu multe femei, ceea ce e jalnic. Dacă aș putea schimba ceva cu exemplul meu, aș fi ultra fericită.

 

Despre copil. Minunea noastră va fi răspunsul tuturor întrebărilor: ”Ce e dragostea? În ce constă fericirea?”. Citesc multă teorie, încerc să fiu o mămică informată, dar știu că instinctele vor fi cele care mă vor învăța cel mai bine ce și cum să fac cu copilașul meu. Sunt sigură că vom fi o familie frumoasă.

 

Despre sarcină. Sarcina e o perioadă plină de fiori. Pentru noi au fost doar emoții pozitive. Nu am avut stări de rău fizic, am primit schimbarea bine și asta mi-a dat posibilitatea să savurez frumusețea fiecărei clipe. Mai am zile numărate până la marea întâlnire și fiecare moleculă din mine trăiește cu acest gând. Dima a fost și este un tătic tare iubitor și grijuliu. Uneori nu știu ce e mai emoționant, ceea ce simt când bebelușul mișcă în mine sau ceea ce văd când el stă lângă burtică, citind povești, ascultându-i inimioara sau sughițul celui mic. E de nedescris, nu există cuvinte pe măsură acestor trăiri.

Sarcina mi-a fost destul de activă, chiar dacă m-a limitat în activitățile obișnuite. Primele 3 luni am dansat cu bebe în burtică la examenele de stat, am dat împreună licența. Până pe la 5-6 luni am mai predat și abia după asta ne-am ”domesticit”.  Apariția copilului va aduce o pată de culoare în viața noastră. Ne vom iubi și mai mult, iar el va fi cel care va întruchipa tot sensul trăirii noastre pe acest pământ.

 

 

Comentarii