SUNĂ ȘI COMANDĂ-ȚI BANNERUL!

Horia Nestorescu-Bălceşti – Trăire şi autenticitate masonică prin viu grai

6 septembrie, 2017 Autor: Alexandru Rufanda
din 1959

EXCLUSIV



Horia Nestorescu-Bălceşti nu are nevoie de prezentări. Masoneria română, mai mult sau mai puţin unificată, este de neconceput fără figura acestui bărbat care a dat glas miilor de voci din paginile de arhivă, voci fără de care masoneria românească ar fi fost doar o societate cu un trecut glorios dar prea puţin cunoscut. A sfidat sistemul atunci când aceasta presupunea a fi nu doar un act de curaj ci şi o bravadă caracteristică paşoptiştilor revoluţionari. A demonstrat că şi cele mai ermetic închise uşi se întredeschid dacă insişti. În spatele lui stau figuri monumentale călăuzindu-i paşii şi cugetul. A fost şi continuă să fie unul din nu prea mulţii care rostesc cu mândrie, răspicat: "Da! Sunt Mason!". Mai mult decât atât, a făcut din Masonerie pânză corabiei vieţii sale. I s-au luat zeci de interviuri, a participat la zeci de emisiuni radio şi televizate, a scris zeci de articole. Şi totuşi figura lui continuă să fascineze. În seria de interviuri pe care ne-o propunem să o realizăm, cu Domnia Sa, vom încerca să descoperim lucruri mai puţin cunoscute, să stoarcem amintiri aproape uitate şi mai ales, să-l cunoaştem nu doar pe masonul cât mai ales pe omul Horia Nestorescu-Bălceşti.

Domnule Horia Nestorescu-Bălceşti, de obicei lumea vă asociază,  fundamentat de altfel, exclusiv cu masoneria. Vom aborda şi în cazul de faţă subiectul masoneriei dar totuşi am vrea să aflăm mai multe şi despre omul Horia Nestorescu-Bălceşti. Şi pentru că toate şi toţi avem un început pe lumea aceasta, de unde porneşte Horia Nestorescu-Bălceşti?

Da şi nu. Am să încep cu „nu”. Nu, pentru că timp de peste 25 de ani am fost asociat numai cu „Bălcescu”. Din patru motive: două decenii am fost directorul fondator al Muzeului Memorial „Nicolae Bălcescu”, timp de patru decenii am scris, vorbit şi pubicat cărţi şi articole despre istoricul şi scriitorul care a fost Bălcescu, am făcut parte din delegaţia guvernamentală care a mers la Palermo pentru a identifica rămăşiţele pământeşti ale eroului, m-am identificat atât de mult cu Bălcescu încât de aproape jumătate de secol am adăugat la numele de familie pe cel de „Bălceşti”. Şi ca să realizaţi cât de mare a fost această identificare nu o dată mi s-a întâmplat ca un interlocutor să mi se adreseze: Domnule Bălcescu! Altă dată coborând scara care dădea în holul de la intrarea în Muzeu ca să întâmpin un grup de elevi, apărând din întuneric spre lumină, un copil a exclamat:
„Tati, uite-l pe Bălcescu!”.  Tocmai îmi lăsasem, la cei puţin peste 30 de ani, o barbă mică, puternic asemănătoare cu cea din tabloul lui Tattarescu.
După 1993, când mi-a apărut prima carte despre Masonerie – unii zic fundamentală pentru acea epocă – „Ordinul Masonic Român. Mai puţină legendă, mai mult adevăr”, dintr-odată am apărut cititorului „marelui public” într-o altă ipostază. Adusesem în faţa cititorului un subiect „tabu”.
La răspunsul „da” a mai contribuit un fapt nu lipsit de însemnătate. Din 1994 am ocupat Mari Demnităţi, până la cel mai înalt nivel, în ierarhia masonică. Una dintre acestea – aparent cu mai mică importanţă pentru cei care vânează cu un orgoliu nemăsurat funcţii cât mai sus cu putinţă – a fost aceea de „Purtător de Cuvânt al Marii Loji”, într-o accepţie mai largă, al Masoneriei. Eram interfaţa acesteia cu lumea profană.
Şi să răspund la ultima parte a întrebării: de unde porneşte „totul”? Cel mai uşor ar fi să spun că din mediul familial. Tatăl, bunicul fuseseră avocaţi. Educaţia celor „şapte ani de-acasă” a jucat un rol primordial. Născut în 1938, n-am cunoscut războiul. Deşi un eveniment mi-a rămas adânc întimpărit în minte. Părinţii au considerat că după intrarea ruşilor în România am fi mai în siguranţă la ţară. Cum aveau o proprietate la Pietroasele în judeţul Buzău ne-au trimis la bunici. Amintirea: când tancurile sovietice s-au împotmolit la trecerea peste un podeţ de lemn, soldaţii au dat iama prin sat. Prevăzători, bunicii au ascuns femeile – cele mai expuse- şi copiii într-un lan de porumb. Un ofiţer a ajuns şi la casa bunicilor. A scotocit peste tot şi n-a găsit decât pe un dulap o cutie cu rahat. Degeaba a prostestat bunicul că este pentru copii, a luat-o. S-a întros pentru o clipă , a desfăcut cutia şi i-a dat bunicului o bucăţică de rahat insistând s-o mănânce în faţa lui. Aşa s-a convins că nu era otrăvit.

din 1959

Horia Nestorescu-Bălceşti la 21 de ani.

Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti

Cum a fost copilăria Dvs, care amintiri din acea perioadă sunt cele mai vii?

Din copilărie n-am decât o amintire care m-a marcat într-un fel. Nu atunci, pentru că nu i-am înţeles semnificaţia ci mult, mult mai târziu. Ca orice copil de şapte ani, am mers, în septembrie 1945, la şcoală. Învăţam la şcoala primară „Tunari”. Nu fuseseră pe acolo nici un fel de artilerişti. Se numea ala ca şi strada pe care se afla. Prima zi de şcoală. „Doamna” – încă nu intrase în vocabular cuvântul „tovarăş” – învăţătoare strigă catalogul: Nestorescu Horia! Mă ridic în picioare şi spun „Prezent!”, mândru nevoie mare. Doamna se uită atent la mine, cu interes, aş zice, mă măsoară din cap până în picioare şi pe un ton autoritar , aşa cum îi stă bine unui educator care vrea să se impună, mă întreabă: „Numele tău de unde vine, de la Horia, Cloşca şi Crişan sau de la Horia Sima?”. Total descumpănit şi timorat că la prima întrebare pusă în clasă nu ştiam răspunsul, am spus cu jumătate de glas, cred că mi-am înghiţit cuvintele: „Nu ştiu”. Pentru băieţelul firav care venise la şcoală cu dorinţa de a cunoaşte, de a şti, era o prăbuşire. Nu ştiam pur şi simplu nici cine a fost Horea cel de la 1784, nici „legionarul” Horia Sima. Învăţătoarea, crezându-mă – era evident, nu aveam decât şapte ani – a continuat: „Întreabă-l pe taică-tu”. Ceea ce am şi făcut. Fără să-mi explice, tata mi-a spus scurt dar foarte pe înţelesul meu: „De la naş’tu!”. Aşa, da, am înţeles: pe naşul meu îl chema Horia. E drept, atunci nu mi-a explicat şi cine era acesta. Aveam să aflu mai târziu. Era fiul fostului ministru, profesorul Dumitru Munteanu-Râmnic. Dar să continuăm. A doua zi scenariul se repetă. Învăţătoarea strigă catalgoul, eu răspund: „de la naşul meu!”. Mă aşteptam ca răspunsul dat s-o mulţumească pe „Doamnă” şi să răsuflu uşurat că cel puţin la a doua întrebare am dat un răspuns de nota 10. Nu s-a întâmplat astfel pentru ca doamna învăţătoare a fost foarte hotărâtă în a afla de la un copil „adevărul” cu care să demaşte, probabil, o „năpârcă burghezo-moşierească”. Aşa a venit a treia întrebare: „Dar lui naş’tu de la cine i-au pus numele Horia?”. Am dat din umeri şi aproape plângând eşecul meu şcolar l-am întrebat din nou pe tatăl meu. Acesta, nemaiputând să se stăpânească a excalamat: „Spune-i că-i o proastă cacă Horia Sima nu se născuse încă când a fost botezat naşul tău!”. Imediat şi-a dat seama că în faţa unui copil nu trebuia să-ţi arăţi resentimentele pentru incultura sau poate nefasta metodă de a stoarce informaţii de la un copil. Astăzi când mi-o amintesc pe învăţătoare o asemăn cu „femeia comisar” din chiar filmele sovietice de mai târziu.

Pentru că de obicei atunci când ajungem să ne identificăm cu un ideal, cu un      prototip de personalitate, în cazul Dvs fiind Nicolae Bălcescu, ne dăm seama  că multe dintre cele care ni s-au întâmplat anterior au fost un lung şir de evenimente care ne-au adus pe acel drum, ţin să vă întreb, aţi simţit că vă doriţi mai mult decât putea să vă ofere timpul?

Am să spun un lucru pe care sigur l-aţi mai auzit de zeci de ori: nu o dată am avut sentimentul că trebuia să mă fi născut într-o altă epocă.
Regretul mue era cu atât mai mare întrucât trăiam într-o epocă care-mi frânsese aripile. Nu mai puteam să zbor. Dar cugetul îmi era liber. Libertatea am luat-o nu din deviza Revoluţiei Franceze de la 1789 ci din aceea a Francmasoneriei: Libertate, Egalitate, Fraternitate! Sigur că îmi doream mai mult decât îmi oferea prezentul. Soluţia a fost una singură: cartea, studiul istoriei. Nu spunea oare Bălcescu că „întrânsa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”.

Studiind in Arhiva Cimitirului Manastirii Cappucinilor din Palermo - 1985

Horia Nestorescu-Bălceşti studiind în Arhiva Cimitirului Mănăstirii Capucinilor din Palermo, Italia, anul 1985.

Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti

Generaţia mea, şi nu numai, avea de ales între a nu mai exista spiritual şi a trece pragul barierei impus de cenzură. Aveai de ales între a urca munţii şi a te alătura partizanilor şi a rezista din interior. Nu însemna numaidecât să faci pactul cu Diavolul. Mulţi mi-au pus întrebarea, referindu-se la masonii anilor 1944-1948 şi mai ales la poziţia unor Demnitari masoni, ce era mai bine – pentru masoni – să moară în puşcăriile comuniste sau să găsească o modalitate în care să le rămână o fărâmă de demnitate pentru a sluji, în continuare, ştiinţa, artele, cultura, condamnate altfel la un proletcultism fanatic. Sadoveanu, Parhon, Mihail Ralea, Horia Hulubei, Eftimiu, George Călinescu şi mulţi, mulţi alţii, cei mai mulţi scrâşnind din dinţi, mimând ataşamentul faţă de regim, au încercat şi poate au reuşit să pună o cărămidă la afirmarea României în lume. Avem nevoie de martiri dar uitaţi-vă la generaţia de astăzi, secătuită până şi de dragostea de Patrie, fenomen care poate fi mai rău decât spălarea creierelor din epoca comunistă.

Despre Nicolae Bălcescu s-a scris mult, lucru la care aţi contribuit consistent      şi Domnia Voastră, însă ce anume va fascinat la această personalitate făcându-vă să adăugaţi numelui de familie, sintagma „Bălceşti”?

Nu puţini au fost cei care m-au întrebat, foarte serios, dacă sunt rudă cu Bălcescu.
Tuturor care mi-au pus această întrebare le răspundeam simplu: da, sunt rudă cu Bălcescu dar o rudă spirituală. M-am hrănit din spiritul lui Bălcescu şi am vrut să las şi o urmă profundă, nu numai prin cărţi, studii şi articole, pe care – cum deseori s-a întâmplat în istorie – au căzut pradă rugurilor fasciste sau comuniste.

Când aţi decis să faceţi acest lucru (bănuiesc că s-a întâmplat până la                revoluţia din „89), aţi întâmpinat careva dificultăţi din partea sistemului?

Absolut nici una. Dincolo de faptul că existau chiar şi înalţi demnitari comunişti într-o astfel de situaţie (Paul Niculescu-Mizil de pildă), cine ar fi îndrăznit să aibă ceva împotriva lui Bălcescu? Mai ales că au fost unii care l-au făcut şi precursor al … socialismului!
Să vă povestesc o întâmplare din 1985. Eram la graniţa româno-ungară, când ofiţerul care mi-a cerut paşaportul a zărit în portofelul meu o bancnotă de 100 lei. Imediat mi-a atras atenţia că, potrivit legii, n-am voie să scot din ţară „valută” (leii?!…). Calm, i-am adus aminte că mă întrebase puţina mai devreme , unde merg şi în ce scop. Şi atunci i-am răspuns: „Ştii al cărui portret este pe suta de lei?”. „Ce-ţi baţi joc? Sigur că ştiu, Bălcescu!”. „Ei, vezi, eu am luat bancnota asta ca să le-o arăt celor din Italia ce mare e Bălcescu dacă l-au pus pe suta de lei!”. A râs şi m-a lăsat în pace.

In Giardino Garibaldi, langa statuia lui Nicolae Balcescu, 1975

Horia Nestorescu-Bălceşti alături de bustul lui Nicolae Bălcescu, în Giardino Garibaldi, Palermo, Italia, anul 1975.

Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti

Aici ar trebui să mai spun ceva: a existat o perioadă (aş numi-o a naţional-comunismului) în care se produsese o oarecare deschidere. Eu am prins şi epoca stalinismului în care secretarul de partid din comună se posta pe uliţa care ducea la biserică şi-i întorcea din drum pe cei care mergeau la slujbă dar şi cazul rezultat din răspunsul pe care mi l-a dat un stareţ de schit din vârful muntelui. „Părinte, ai lemne?” – l-am întrebat. „Păi cum să n-am, pădurea e la doi paşi”. „Bine, i-am replicat, dar e a statului”. Şugubăţ, mi-a răspuns: „Se vede că dumneata nu cunoşti politica partidului! Cum aşa? Nu-i a statului, e bun al întregului popor. Şi ce vrei să zici, că eu nu fac parte din popor?!” La remarca mea că şi aşa ar putea avea neplăceri cu autorităţile mi-a răspuns: „Fii dumneata liniştit, ieri am botezat copilul unui „tovarăş” de la judeţ”.
Cum rămâne cu ateismul membrilor de partid?…

 

Comentarii